Petre Ţuţea(1902-1991) – cine îşi schingiuieşte semenii se acoperă de ruşine şi dezonoare

Demn în viaţă, demn şi în faţa morţii. Petre Ţuţea – eseist, filozof, economist – rămâne în continuare un reper. A fost un om, nu un sfânt. Însă unul care a rostit cuvinte memorabile până în pragul care marchează eternitatea. Cu un picior pe lumea cealaltă, sfâşiat de suferinţa pricinuită de boală, Ţuţea are puterea să-i răspundă Luciei Hossu Longin: „Păi cum să spun eu, doamnă, că am fost pălmuit (în puşcărie – n.m.). Mă sinucid dacă declar asta”.
„Nu pot să ofensez poporul român”
Dialogul filozofului cu realizatoarea tv care dorea să-l facă să vorbească despre atrocităţile din puşcăriile comuniste e antologic. Mult înaintea acestui episod – atunci când Ţuţea povestea prietenilor, ziariştilor ori celor care-i sorbeau pur şi simplu fiecare cuvânt, despre cei 13 ani petrecuţi în puşcăriile comuniste, nu intra în amănunte, pentru că, spunea el, nu dorea să ofenseze poporul român.
„Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi(…) Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”
„Să se scrie abstract”
Lucia Hossu Longin a încercat să-l determine pe Ţuţea, aflat chiar înaintea morţii, să povestească despre adevărul închisorilor comuniste, însă filozoful a răspuns scurt: „Nu, doamnă. Pentru cinstea popoului roman”.
„Credeţi că schingiuitorii reprezentau poporul român?”, continuă Hossu Longin. Atunci, Ţutea dă o replică de o profunzime cutremurătoare: „S-au petrecut faptele înăuntrul poporului român şi se reflectă şi asupra strălucirii lui. Da’ nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român”.
Hossu Longin insistă, afirmând că istoria trebuie scrisă. Filozoful nu o contrazice, dar e hotărât să nu participe, din orgoliu naţional. „Să se scrie abstract”, punctează amar Ţuţea. Apoi, tot el, continuă: „Păi cum să spun eu, doamnă, că am fost pălmuit, se poate… mă sinucid dacă declar asta”.
Ţuţea refuza să vorbească despre călăii săi în faţa camerei de luat vederi. Spune însă două propoziţii pentru tineri, pentru cei care, într-o zi, vor conduce destinele acestei ţări şi răspunde astfel întrebării realizatoarei tv: „Să nu mai schingiuiască semenii lor. E o ruşine şi o dezonoare”.
Nu pot să pun în cumpănă vorbele lui Ţuţea – care sugerează şi mustrare, şi iertare – cu atrocităţile din universul concentraţionar românesc. Însă pot spune că cele două propoziţii atârnă mai greu decât toată condamnarea crimelor comunismului în această ţară.
http://blog.nouadreapta.org/
http://odorica.blogspot.com/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu